« Motto: „Traducerea versurilor este o sar­cina destul de dificila. Numai romanii sunt exponentii cei mai seriosi ai artei traducerii versurilor“ (Harold Pinter, No Man’s Land)

1. Asa cum s-a intamplat si in istoria altor popoare ale Europei, traducerile s-au impletit cu cultura si literatura romana inca de la inceputuri.
In timpul formarii Statului Dac pe la anul 70I.C., sub ocupatia romana si in timpul colonizarii Daciei (106-271 d.C.) si chiar in timpul zbuciumatului Ev Mediu, care in cazul nostru a insemnat o succesiune de invazii ale unor populatii nomade, traducerile s-au limitat in cea mai mare parte la procesul de interpretare. Traducerea a capatat un rol cultural in secolul al XlV-lea, cand comunitatile de-o parte si de alta a Carpatilor au pus bazele unor formatiuni statale.

In timp ce slavona era inca limba oficiala si limba vorbita in biserica, primul text scris in limba romana a fost o scrisoare datata din 1521. Din acelasi an dateaza si prima mentiune oficiala cu privire la traducerile din si in limba romana efectuate pentru Consiliul Orasenesc al Sibiului. De asemenea, in acel an, domnitorul valah Neagoe Basarab isi terminase sinteza morala, Invataturi catre fiul meu, in slavona.

Sfarsitul secolului al XV-lea, mai exact anul 1500, a marcat inceputul unei perioade in care s-au copiat texte traduse in limba romana (1500-1559), in Transilvania, probabil in Maramures. S-au impus doua tipuri de texte: pe de

o parte, textele religioase (inclusiv Cartea Cantarilor, Vietile Sfintilor) si Cartile apocrife cum ar fi Visul Binecuvantatei Fecioare, iar pe de alta parte, cartile populare printre care cele mai cunoscute au fost Alexandria (Viata imparatului Alexandru cel Mare), Esopia (Viata si Fabulele lui Esop), Floarea Darurilor, o colectie de maxime si Povestea lui Archirie filosoful. Ele exista in copii facute la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al ll-lea, prin urmare fusesera traduse anterior.

Spre sfarsitul secolului al XV-lea, domnitorul Moldovei, Stefan cel Mare (1457- 1504), care avea un secretar

italian si intretinea relatii cu tari europene mai dezvoltate cum ar fi Polonia si Italia (Venetia) a pus sa se scrie cronici, lucru care ne aminteste de eratura anglo-saxona si de primele etape ale altor literaturi. Aceste cronici erau scrise in slavona si greaca – limbi de mare circulatie (pe langa latina) printre membrii clerului si personalitati de cultura din Moldova, Valahia si chiar Transilvania.

Domnitorii Tarilor Romane aveau obiceiul de a ridica manastiri si biserici, folosind pentru aceasta arhitecti si pictori straini. Mai mult decat atat, intretineau stranse legaturi cu centrele religioase ale Bisericii Rasaritene, mai ales din Grecia (Muntele Athos) precum si cu alte parti din zona Mediteranei, Caucazului sau Asiei Mici. Astfel, limbile straine au inceput sa fie folosite tot mai mult si chiar sa patrunda in limba si scrierile romanilor.

Marele umanist Nicolaus Olahus (1493-1568), istoric, poet, invatator si om de stat (in anul 1562 a fost numit regent al Ungariei) a folosit latina in toate scrierile sale, inclusiv in ampla sa corespondenta cu savanti al timpului, printre care Erasmus de Rotterdam.

2. Aceasta circulatie a valorilor spirituale din domeniul culturii a avut ca rezultat pe de o parte folosirea pe scara larga a limbilor straine, iar pe de alta parte, dezvoltarea traducerilor.

In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, s-au facut traduceri din Vechiul si Noul Testament, folosindu-se limba romana comuna, cristalizata in cea mai mare parte in forma sa moderna, astfel incat textul nu este greu de inteles, chiar si astazi dupa mai bine de trei secole.

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, s-a remarcat activitatea vasta si diversa a lui Coresi care a contribuit la unificarea limbii romane prin traduceri editate sau chiar facute de el.

Reflectia acestei realizari o gasim in „Cuvantul catre cititori“ al lui Simion Stefan, care in Noul Testament de la Alba lulia din 1648 spunea despre cuvinte ca sunt ca banii, ca acelea sunt bune care circula, care sunt intelese de toata lumea – adica de romanii de pretutindeni. Acest citat, care ne aminteste de o afirmatie similara facuta de Alfred cel Mare, regele care i-a unificat pe anglo-saxoni la sfarsitul primului mileniu al erei noastre, subliniaza legatura dintre traduceri ca activitate lingvistico-literara si dezvoltarea constiintei lingvistice la romani ca o componenta a constiintei nationale.

Istoricul si omul de stat Nicolae Costin (1660-1712?), fiul marelui cronicar si savant Miron Costin (1633-1691) care studiase in Polonia si invatase patru limbi straine, a fost primul european care a tradus din latina, cu contributiile sale originale, cartea intitulata Libro aureo del gran imperador Marco Aurelio cori el Relox de Principes, 1529, scrisa de istoricul spaniol Antonio de Guevara, sub titlul Ceasornicul domnilor (The Princes’ Horologe, 1710-1712).

In anul 1688, a aparut prima versiune completa in limba romana a Bibliei, cunoscuta ca Biblia de la Bucuresti, sau Biblia lui Serban Cantacuzino, deoarece a fost publicata in ultimul an al domniei voievodului valah, dupa indelungate eforturi facute de cativa dintre cei mai renumiti savanti ai timpului, printre care poliglotul Nicolae Milescu. (Prima traducere a Bibliei intr-o limba straina fusese facuta catre sfarsitul secolului al IV-lea de catre episcopul Wulfila al vizigotilor, pe cand se aflau pe teritoriul romanesc, astfel incat gotica traducatorului include atat elemente din latina vulgara, vorbita in aceasta parte a lumii, precum si cuvinte gotice formate prin afixatie dupa modelele latinesti).

Confessio fidei orthodoxae (The Confession of the Eastern Orthodox Religion), scrisa in 1643 de episcopul moldovean Petru Movila, a fost aprobata de Sinodul patriarhilor de la Constantinopole si tradusa in mai multe limbi, printre care si in engleza.

Legatura dintre traduceri ca activitate lingvistico-literara si dezvoltarea constiintei lingvistice la romani ca o componenta de baza a constiintei nationale a fost o idee importanta si in opera impresionanta a carturarului multilateral, titanul Dimitrie Cantemir (1673-1723), care se pare ca este primul roman tradus in limbi straine: Istoria cresterii si descresterii Imperiului Otoman, scrisa de el in latineste si devenita lucrare standard in acest domeniu, a aparut in 1724 la Londra, tradusa de fiul sau, Antioh Cantemir, pe atunci ambasador al lui Petru cel Mare in Anglia si totodata primul poet original al Rusiei.

Ingemanarea traducerilor cu dezvoltarea constiintei lingvistice a romanilor a fost continuata cu mult succes de toti carturarii Scolii Ardelene: prolificul istoric si traducator Samuil Micu-Clain (1745-1806), Gheorghe Sincai (1756-1816, care a invatat patru limbi iesi a tradus lucrari teologice, stiintifice, lingvistice si pedagogice), Petru Maior (1761-1821, care a tradus Fénelon din italiana), Ion Budai Deleanu (1760/-1820), Gheorghe Lazar (1779-1823).

Scoala Ardeleana a avut apoi emuli de seama in celelalte provincii romanesti. In Moldova, Gheorghe Asachi (1788-1869) impreuna cu generatia pasoptista au intemeiat sa Dacia Literara al carei program cuprindea traducerile din diverse domenii si din toate partile lumii, desi unul dintre promotorii ei, multilateralul Mihail Kogalniceanu (1817-1891 ) era de parere ca „traducerile nu fac o literatura”. in Tara Romaneasca, pasoptistii, in frunte cu loan Heliade Radulescu (1802-1872) au initiat, printre alte programe de ridicare culturala a poporului, acea „Biblioteca Universalis“ (The World Library) de 230 de titluri, Fireste, proiectul nu a fost realizat decat partial in deceniile urmatoare, dar oricum “cuprindea tot ce este fundamental in istoria culturii”, cum sublinia George Calinescu (1869-1965).

Prin urmare, traducerile au inceput sa-si arate rezultatele in scrierile originale ale lui Asachi, I.H. Radulescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu si, intr-o forma superioara, la Vasile Alecsandri, in comediile si dramele sale.

Traducerile de poezie populara romaneasca, culeasa si slefuita de marele poet, dramaturg si prozator Vasile Alecsandri (1821 -1890) au aparut la Paris in 1852 – Poésies roumaines, Les Doïnas, Poésies Moldaves, par Vasile Alecsandri. Aproape imediat ele au fost preluate de E.C. Granville Murray, care le-a prezentat publicului englez sub The Doinas or the National Songs and Legends of Romania, London, 1843. Volumul aduce si elementul surprinzator al mentiunii – probabil cea dintai – a numelui Romania, cand de fapt Tara Romaneasca (Muntenia sau Valahia) si Moldova s-au unit in 1859; Romania a fost cunoscuta ca stat abia in 1881 dupa proclamarea Indendentei din 1877, iar Basarabia, Bucovina si Transilvania s-au unit cu tara-mama in 1918.

Acest prim curent al versurilor romanesti dincolo de granitele limbii romane s-a intarit prin activitatea binevoitoare a lui Sir Henry Stanley, care a inceput sa cunoasca bine folcorul si literatura romanilor si a tradus si el din ele. Legatura lui cu cultura romaneasca s-a intarit si mai mult, cand a fost ales membru al Academiei Romane, indata dupa infiintarea ei in 1866.

Deschiderea spre cultura universala, inceputa atunci si desavarsita in zilele noastre, reprezenta sintetic si simbolic un mare pas inainte catre ceea ce se numeste sincronizarea literaturii noastre cu cea universala. Exact in pragul literaturii noastre moderne, in 1853 la lasi si in anul urmator la Bucuresti, apareau doua traduceri dupa romanul Coliba lui Mos Toma, publicat doar cu un an inainte.

Importanta ni se pare si implicarea directa in viata social-politica prin prefatarea romanului scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe de catre M. Kogalniceanu printr-un vast studiu, intitulat Ochire istorica asupra sclaviei – deci un argument pentru desfiintarea sclaviei in deceniul urmator.

Pe langa bogata activitate de traducator a lui Eminescu, unul din evenimentele majore in domeniul traducerii clasicilor a fost marcat de activitatea de traducator a lui George Cosbuc: Odiseea lui Homer, Eneida si Georgicele lui Vergiliu, Sacuntala de Kalidassa, Rigveda, Mahabharata si Ramayana – o deschidere timpurie si admirabila catre filosofia si arta Orientului, pe langa poemul Mazepa al lui Byron, comedii de Plaut si Terentiu, versuri de Catul, Anakreon, apoi de Schiller, Chamisso si chiar de americanul Longfellow. Un loc cu totul exceptional îl ocupa Divina Comedie a lui Dante, însotita de comentarii ample si erudite.

St.O. losif ne-a dat admirabile versiuni din Schiller si Shakespeare ca si George Topîrceanu. O. Goga ne-a tradus principalii poeti maghiari, în timp ce Rebreanu i-a tradus pe prozatorii maghiari.

Istoricul si scriitorul, criticul si politicianul Nicoale lorga (1871-1940), cunoscut pe plan international prin lucrarile sale de bizantinologie si de istorie moderna (doctor honoris causa al mai multor universitati, printre care si Oxford, prieten si sursa de informatie pentru istoricul englez Robert W. Seton-Watson-tatal), citea în 11 limbi straine si vorbea cinci sau sase; de fapt o mare parte din cele 1250 de carti si 25.000 de articole ale sale (însumand 180.000 de pagini) au fost scrise în franceza, engleza, germana si italiana, pe langa romana.

Cativa scriitori propriu-zisi si-au facut un renume în strainatate fara intermediul traducerilor: fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir (1708-1744) a scris fabule, ode în limba rusa, fiind primul poet cult în aceasta limba; mai aproape de vremurile noastre, Elena Vacarescu (1864-1947) si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în Franta, devenind o poetesa stimata (Hélène Vacaresco), prietena si frecventatoare asidua a cercurilor literare, ca si memorialista, romanciera si poetesa Marthe Bibesco (1876-1933) cunoscuta ca La Comtesse Anna de Noailles. Prozatorul Panait Istrati (1884-1935) a fost laudat si promovat de Romain Roland, iar romanele si nuvelele sale (întesate de realitati romanesti, precum si de expresii idiomatice abia transliterate în franceza) au fost destul de mult gustate de publicul francez în perioada interbelica, la fel ca si cele doua carti de calatorie prin Rusia bolsevica, prima favorabila, a doua „Spovedanie a unui învins“. Poetul Tristan Tzara (1896-1963), care a întemeiat în 1916 curentul dadaist (împreuna cu Hans Arp, cu artistul roman Marcel Jancou si altii), precum si ceilalti promotori ai poeziei moderniste si suprarealiste, llarie Voronca (1903-1946) si B. Fundoianu (1898-1944, care a scris poezie si eseuri sub pseudonimul Benjamine Fondane) au ilustrat mai ales literatura franceza. La eseistica franceza de circulatie mondiala a contribuit si filosoful Emil Cioran (1911- 1997), ca si Mircea Eliade (1907-1987), romancier si nuvelist, profesor si autor de istorii ale religiilor, binecunoscut si în America. Nu în ultimul rand trebuie sa ne referim la dramaturgul si eseistul Eugène Ionesco (nascut în Romania în 1907), care a gasit aici radacinile absurdului (schitele lui Ion Luca Caragiale, 1852-1912) si scurtele bucati de proza ale lui Urmuz (1883-1923).

între cele doua razboaie mondiale, publicul american citea în engleza proza cu reminiscente sau fundal din Romania a lui Konrad Bercovici (1882-1961 ) si a lui Peter Neagoe (1887-1964).

Un aspect colateral al traducerilor ca forma de comunicare între universul spiritual al romanilor si cultura lumii întregi consta si în faptul ca autori si carturari straini au manifestat în diferite feluri interesul lor pentru poezia, proza si teatrul romanilor. Criticul francez Jean Boutière si-a ales drept tema de doctorat opera celui mai mare prozator roman, Ion Creanga (1837-1889), si a venit în Moldova pentru a studia decorul si viata în care s-au înfiripat Amintirile din copilarie si Basmele acestuia. Opera lui Mihai Eminescu (1850-1889) i-a atras nu numai pe traducatori ci si pe numerosi cercetatori care i-au închinat carti, cum ar profesorii Rosa del Conte de la Roma, Alain Guillermou de la Sorbona si Anita Bhose India.

Multi oameni de litere din diferite tari ale lumii au început sa-i studieze, nu numai sa-i trasuca pe poetii nostri Arghezi si Blaga, iar mai de curand pe Nichita Stanescu.

Din punctul de vedere al circulatiei operei, cel dintai loc în lume îl ocupa iu Rebreanu (1885-1944), ale carui romane inspirate din viata taranilor transilvaneni (Ion) sau munteni (Rascoala, Ciuleandra), ori de tragediile primului razboi mondial (Padu­rea Spanzuratilor) au cunoscut cele mai multe traduceri pe plan mondial: în 21 de tari Europa, Asia si cele doua Americi, înca din timpul vietii lui, ridicandu-se pana în 1973 la 77 de titluri în 25 de limbi publicate în 31 de tari.

O performanta oarecum comparabila a fost raspandirea romanului Descult de Zaharia Stancu (1902-1974), care „a facut ocolul lumii în opinci de aur” – dar aceasta, mai ales în perioada cand statul comunist sustinea prin toate mijloacele propaganda pe plan international acordand sprijin oficial si material chiar si literaturii.

3. Daca prima jumatate a secolului nostru a fost dominata de traduceri foarte diverse dar cu mai putina grija pentru calitate, cu unele exceptii notabile ca epopeile homerice traduse de George Murnu, sau Daphnis si Chloe de Longos, tradus de Constantin Balmus, Razboiul Peloponeziac al lui Tucidide, tradus de Mihail Jacota, poemele Iul Edgar Poe traduse de Emil Gulian, si alte cateva capodopere, în anii postbelici traducerile au intrat intr-o zodie mult mai buna, cand din nou mari scriitori, urmand exemplul lui Eminescu si Caragiale, s-au dedicat traducerilor. Mentionam aici pe Lucian Blaga cu Faust de Goethe si poezii de E.A. Poe, Tudor Vianu cu versiuni din Goethe si din tragediile romane ale lui Shakespeare, Al. Philippide cu versuri de Baudelaire dar si de E. A. Poe si cu proza “antastica, Ion Vinea cu principalele tragedii ale lui Shakespeare.

Un loc aparte îl ocupa Tudor Arghezi, nu numai prin splendidele versuri din comediile lui Molière, ci si prin foarte originalele prelucrari ale fabulelor lui La Fontaine si Krilov, acestea din urma fiind considerate chiar de carturarii sovietici avizati drept capodopere independente care ar merita sa fie retraduse în rusa.

Datorita acestor condeie maiestre, precum si carturarilor, literatilor si tradu­catorilor profesionisti din zilele noastre, unii deosebit de harnici si daruiti ca A.E. Baconski, Leon Levitchi, Dan Dutescu, Aurel Covaci, Romulus Vulpescu, Dan Grigorescu, Eta Boeriu, Theodor Bosca, St.Aug. Doinas, Petre Solomon, marelui nostru public îi sunt accesibile capodopere de pretutindeni si din toate secolele în traduceri bune sl excelente, uneori în mai multe versiuni competitive, cum ar fi Florile raului de Baudelaire si cele patru integrale ale Sonetelor lui Shakespeare din ultimii 15 ani.

Sub ochii nostri se completeaza editiile integrale si critice ale clasicilor de pretutindeni, împlinindu-se astfel „visul lui Eliade“, adica Bibliotheca Universalis.

Nu ar trebui sa uitam efectele traducerilor asupra literaturii originale, unul dintre cele mai concrete si spectaculoase fiind ciclul de 90 de poezii „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare“, în traducere imaginara de V. Voiculescu, o splendida replica peste veacuri care confirma nu numai nemurirea bardului englez, ci si perenitatea osmozei dintre cultura romaneasca si cea universala.

Activitatea de traducere s-a redus mult în ultimele decenii, pe de o parte datorita concentrarii si centralizarii activitatii editoriale, iar pe de alta parte datorita descurajarii initiativelor straine. Totusi, activitatea de traducere a continuat în domeniul poeziei, multi traducatori si editori straini sustinand cu interes si competenta transpunerea în limbi straine a versurilor lui Marin Sorescu, prezent si ca dramaturg în lumea întreaga, Nichita Stanescu, St. Aug. Doinas, ale Anei Blandiana si ale lui Mircea Dinescu, la acestia din urma o contributie importanta aducand-o si atitudinea lor curajoasa de dizidenti si critici ai tiraniei ceausiste.

Bilantul traducerilor din romana în limbi straine este totusi în aparenta pozitiv: dupa cel de-al doilea razboi mondial, au aparut în diferite tari si în multe limbi straire peste 2.000 de carti romanesti, nu numai literare, ci si de istorie, stiinta, tehnica etc.

Dintre volumele de versuri, o mare parte sunt antologii editate mai ales în „blocul sovietic“ si în Romania, dar si în Franta, Italia, S.U.A., America Latina, Spania etc.

Excelenta bibliografie adnotata a profesorilor americani Charles Mc. Carlton s Thomas A. Perry, Universitatea din Rochester, New York, Romanian Poetry in English Translation, înregistreaza 249 poeti romani din sec. XVIII-XX, prezenti în volume, antologii si reviste de limba engleza.

4. La începuturile teatrului romanesc, în prima jumatate a secolului al XlX-lea, înaintea aparitiei primelor piese în limba romana, s-au pus în scena, initial în limbi straine apoi în traduceri, piese straine din clasicii greci, francezi, germani si italieni, iar mai tarziu din Shakespeare, care si-a capatat locul sau în repertoriul Teatrului National din Bucuresti (în 1877-1881, cand a fost condus de Ion Ghica, ambasador la Londra si sponsor al traducerilo- din Shakespeare).

In prima jumatate a secolului nostru, pe langa clasicii universali si clasicii si contem­poranii romani, teatrele romanesti au început sa monteze în traducere piese din teatru englez, american si francez.

Dupa ce au fost multa vreme în voga piesele lui G.B. Shaw si Eugene O’Neill, astazi conflictele aduse în scena de piesele lui Tennessee Williams, sau ale „Tinerilor Furiosi“ (Angry Young Men) capteaza înca atentia publicului spectator, împreuna cu comediile lui Neil Simon, Harold Pinter sau Ayckbourne.

Piesele straine au fost uneori jucate în limbile în care au fost scrise, dar de obicei au fost puse în scena în traducere.

5. Pe langa traducerile literare, un progres urias au înregistrat traducerile specializate. Datorita dezvoltarii relatiilor internationale, comertului, stiintei, tehnicii etc., se înregistreaza un volum imens de traduceri în limbaje functionale, majoritatea covarsitoare fiind din limba engleza în limba romana. Printre acestea, cele mai mari dificultati în traducere le pun textele tehnico-stiintifice, în cazul carora elementul esential îl constituie beneficiarul (the end-user).

6. S-a înregistrat un mare progres în ceea ce priveste statutul traducatorului. Tra­ducerea a devenit o profesie independenta, iar multi dintre cei care o practica au capatat treptat recunoastere atat pe plan national cat si international. Multi traducatori romani sunt membri ai Uniunii Scriitorilor sau ai unei asociatii nationale sau internationale, re­zultatele muncii lor – care este mai grea decat munca autorului – înscriindu-se între valorile incontestabile ale culturii universale.»